Primele 100 de cuvinte

Am uitat de această campanie, recunosc cu ruşine. 

Ar trebui să public un luuung şir de cărţi din care să extrag capitolele, ceea ce voi şi face.

De când am ajuns în Germania, am început să citesc din 

Jurnalele lui Stefan: Nesatul

Totul s-a schimbat în mine. Trupul, dorinţele, apetitul.

Sufletul.

În scurta mea viaţă de şaptesprezece ani, am fost martor la mai multe tragedii decât ar trebui cineva să vadă … şi am fost cauza a mult prea multe dintre ele. Port cu mine amintirea morţii mele şi a fratelui meu. Mă bântuie sunetul ultimelor noastre respiraţii din deasa pădure de lângă Mystic Falls, în Virginia, şi imaginea trupului fărăr viaţă a tatălui meu, pe podeaua camerei lui de lucru, din magnifica moşie Veritas. Încă simt mirosul bisericii carbonizate în care-au ars vampirii din oraş.

Apoi, trebuie să recunosc, nu citisem Jocurile Foamei până atunci. De fapt, eram de părere că nu sunt cine ştie ce lucru şi nu merită osteneala de a citi 3 cărţi. Şi din lipsă de altceva, am început să mă cufund în lumea lui Kattnis Everdeen. Acum o recomand tuturor, o carte care îţi arată cât de norocos eşti.

Jocurile Foamei

Când mă trezesc, cealaltă parte a patului e rece. Degetele mi se întind, căutând căldura lui Prim, dar nu găsesc decât ţesătura aspră a cuverturii ce acoperă salteaua. Probabil c-a visat urât şi s-a culcat în patul mamei. Bineînţeles c-a făcut-o. Azi e extragerea.

Mă ridic într-un cot. În dormitor e destulă lumină ca să le pot vedea. Surioara mea, Prim, încovrigată pe o parte, înconjurată de trupul mamei, cu obrazul lipit de al ei. În somn, mama pare mai tânără, tot veştejită, dar nu epuizată. Faţa lui Prim e tot ca o primulă, de la care îi vine numele.

Jocurile Foamei: Sfidarea

Strâng în palme sticla plată, deşi aerul îngheţat a absorbit căldura ceaiului de multă vreme. Frigul mi-a crispat muşchii. Dacă o haită de câini sălbatici şi-ar face apariţia în clipa asta, şansele de a mă căţăra într-un copac înainte de atacul lor,  n-ar în favoarea mea. Ar trebui să mă ridic, să mă mişc, să scap de înţepeneala picioarelor, însă continui să rămân locului, tot atât de neclintită ca piatra pe care stau, în timp ce zorile prind să lumineze pădurea. Nu mă pot lupta cu soarele. Nu pot decât să privesc, neajutorată, cum mă târăşte spre o zi la care de mai multe luni mă gândesc cu groază.

Jocurile Foamei: Revolta

Îmi privesc pantofii, urmărind cum se aşterne pe pielea uzată un strat fin de cenuşă. Aici fusese aşezat patul pe care îl împărţeam cu Prim, sora mea. Iar acolo fusese locul mesei de bucătărie. Cărămizile şemineului prăbuşit, acum un morman carbonizat, oferă un punct de referinţă pentru localizarea restului casei. Cum altfel m-aş putea orienta în marea acestor tonuri de gri?

Din Districtul 12 n-a mai rămas aproape nimic. Acum o lună, bombele incendiare ale Capitoliului au ras de pe suprafaţa pământului casele minerilor săraci din Filon, prăvăliile din oraş, până şi clădirea Justiţiei. Singurul loc care a scăpatde incinerare a fost Cartierul Învingătorilor.

Jurnalele Vampirilor: Intoarcerea: Suflete Umbra

-          Dragă Jurnalule, şopti Elena, cât de frustrant poate fi totul! Te-am lăsat în portbagajul Jaguarului şi acum e ora două dimineaţa. Îşi împuse cămaşa de noapte cu degetul, de parcă ar fi făcut o bifă acolo. Apoi şopti şi mai încet, rezemându-şi fruntea de fereastră: şi mi-e frică să mă duc afară … în întuneric … şi să te iau. Mi-e frică!

Mai împunse o dată cu degeteul şi apoi, simţind cum lacrimile îi alunecă pe obraji, îşi deschise fărăr tragere de inimă mobilul pe înregistrare. Era o irosire prostească a bateriilor, dar nu putea să nu o facă. 

Brida

Am stat toată noaptea într-o cafenea din Lourdens. Eu, un pelerin al drumului sfânt al Romei, ce trebuia să meargă multe zile pentru a-şi căuta Darul. Ea, Brida O’Fern, deţinea controlul asupra unei părţi din acest drum.

Într-una din nopţile acelea m-am hotărât s-o întreb dacă fusese emoţionată să vadă abaţia ce făcea parte din drumul în formă de stea pe care iniţiaţii îl parcurg în Pirinei.

-          N-am ajuns acolo, a răspuns ea.

Am rămas surprins. Totuşi, ea déjà avea un Dar.

-          Toate drumurile duc la Roma, zise Brida, folosindu-se de un vechi proverb pentru a-mi spune că Darurile se pot descoperi în orice loc.

Veronika se hotaraste sa moara

În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărî că sosise, în fine!, mometul să se sinucidă. Îşi făcu meticulous curăţenie în camera pe care o închiriase într-o mănăstire de călugăriţe, opri încălzirea, se spălă pe dinţi şi se culcă.

Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dormit. În loc să le sfărâme şi să le amestece cu apă, se hotărî să le ia una câte una, căci e întotdeauna e o distanţă între faptă şi intenţie, or, ea vroia să aibă libertatea de a se răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare comprimat pe care-l înghiţea, se simţea şi mai convinsă: după cinci minute, flacoanele erau goale.

Mai sunt cateva carti, pe care nu le-am terminat inca. Le voi posta mai tarziu.