marți, 7 august 2012

Harry Potter şi Camera Secretelor.


Harry Potter mă farmecă din nou de câteva săptămâni. Îmi era dor de ceva plin de magie şi de suspans, îmi era dor de Vizuină, de vâjthaţ, de poantele gemenilor Wesley, de curiozitatea neastâmpărată a domului Wesley în legătură cu noi, Încuiaţii.
Dar acest dor m-a făcut să verific cutia poştală mult mai des, în speranţa că Albus Percival Wulfric Brian Dumbledore şi-a amintit şi de mine; dar încă nu mi-am primit scrisoarea.
Speranţa moare ultima.
Aici sunt doar câteva citate din Harry Potter şi Camera Secretelor.


•Se auzi un protest, tufa se scutură şi Ron se ridică în picioare.
— Acesta este un pitic, zise el sumbru.
— Lasă-mă! Lasă-mă! chiţăi piticul.
În mod sigur nu semăna cu Moş Crăciun. Era mic şi cu un cap mare, chel şi noduros, exact ca un cartof. Ron îl ţinea la distanţă, în timp ce acesta dădea din picioruşe. Îl luă de glezne şi îl întoarse cu capul în jos.
— Aşa trebuie să faci, zise el.
Ridică piticul deasupra capului („Lasă-mă!”) şi începu să-l rotească în cercuri mari asemenea unui lasou. Văzând cât de şocat era Harry, Ron adăugă:
— Nu îi doare, trebuie doar să-i ameţeşti, ca să nu mai găsească drumul spre găurile lor.
Îi dădu drumul piticului, care zbură cinci metri în aer şi apoi ateriză cu o bufnitură, după gard, în plin câmp.
— Jalnic, zise Fred. Pariez că eu îl arunc pe al meu mai departe de movila aia.
Harry învăţă repede să nu-i mai compătimească pe pitici. Primului a vrut să-i dea drumul, pur şi simplu, după gard, dar piticul, simţindu-I slăbiciunea, îşi înfipse dinţii ca acele în degetul lui Harry. Se chinui mult să-l desprindă de pe deget şi să-l azvârle, dar când o făcu...
— Uau, Harry, cred că l-ai aruncat cam la douăzeci de metri...
În curând, ploua cu pitici.
— Vezi, nu sunt prea deştepţi, spuse George, prinzând cinci sau şase pitici deodată. Cum află că are loc dezpiticirea se îmbulzesc să iasă să vadă ce se întâmplă. Ai crede că s-au învăţat până acum să stea cuminţi, dar...
Curând, ceata de pitici de pe câmp începu să meargă în partea opusă, cu coada între picioare şi umerii lăsaţi.
— Se vor întoarce, zise Ron, privind piticii dispărând în partea opusă a câmpului. Le place la nebunie aici... Tata este prea blând cu ei, crede că sunt amuzanţi...
• -De ce s-ar obosi cineva să facă nişte chei să se micşoreze? Spuse George.
— Ca momeală pentru Încuiaţi, oftă domnul Weasley. Vinde-le o cheie care se tot micşorează până dispare de tot, ca să nu o poată găsi când au nevoie... Desigur, este foarte greu să condamni pe cineva, pentru că nici un Încuiat nu ar recunoaşte că i se micşorează cheia... O să prefere să spună că a pierdut-o. Bată-i să-i bată, ar merge până în pânzele albe şi ar ignora magia, chiar dacă ar vedea cu ochii lor... Dar nici n-o să vă vină să credeţi ce lucruri au început să farmece ai noştri...
• — Camera mea e cam micuţă, spuse Ron, repede, nu ca aceea pe care o aveai la Încuiaţi... Şi e chiar sub vârcolacul din pod, care bate tot timpul în ţevi şi mormăie...
Dar Harry, îi zâmbi larg şi spuse:
— Este cea mai grozavă casă în care am fost vreodată!
Urechile lui Ron deveniră brusc rozalii.
• — Eu nu prea înţeleg jocul ăsta, zise Colin, pe nerăsuflate. Este adevărat că sunt patru mingi? Şi două dintre ele zboară înjur, încercând să dea jucătorii jos de pe mături?
— Da, spuse Harry grav, împăcat cu ideea că trebuia să-i explice regulile complicate. Se numesc baloane-ghiulea. Există doi prinzători în fiecare echipă, cu bâte pentru a expedia baloanele-ghiulea afară din terenul lor de joc. Fred şi George sunt prinzătorii Cercetaşilor.
— Şi pentru ce sunt celelalte mingi? întrebă Colin, împiedicându-se de câteva trepte, pentru că îl privea absorbit, cu gura căscată, pe Harry.
— Păi, balonul este mingea roşie, mai mărişoară... cea cu care se dau golurile. Trei înaintaşi din fiecare echipă aruncă mingea de la unul la celălalt şi încearcă să o treacă printre stâlpii de goluri, de la capătul terenului... trei stâlpi înalţi, cu coşuri la vârf.
— Şi a patra minge?...
— Este hoţoaica aurie, zise Harry, foarte mică, foarte rapidă şi greu de prins. Dar asta au de făcut căutătorii, pentru că un joc de Vâjthaţ nu se termină până nu este prinsă hoţoaica. Şi când unul dintre cei doi căutători ai echipelor prinde hoţoaica, atunci câştiga pentru echipa din care face parte o sută cincizeci de puncte.
— Tu eşti căutătorul Cercetaşilor, nu-i aşa? zise Colin cu veneraţie.
— Da, spuse Harry, părăsind castelul şi luând-o prin iarba stropită de rouă. Şi mai este şi portarul. El păzeşte stâlpii de gol. Cam asta este...

2 comentarii:

  1. Nu am citit Harry Potter şi nici filmele nu le-am văzut. Poţi zice că sunt o ciudată, însă nici nu mă gândesc să o fac prea curând oricât de multe recomandări aş primi:D.
    Oricum, drăguţ post:).

    Dee.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bun venit în club!
      Nici eu nu am citit seria decât de câteva săptămâni, filmele însă, tot am încercat să mă uit la ele de mai mult timp.
      :)

      Ștergere