Harry Potter mă farmecă din nou de câteva săptămâni.
Îmi era dor de ceva plin de magie şi de suspans, îmi era dor de Vizuină, de
vâjthaţ, de poantele gemenilor Wesley, de curiozitatea neastâmpărată a domului
Wesley în legătură cu noi, Încuiaţii.
Dar acest dor m-a făcut să verific cutia poştală
mult mai des, în speranţa că Albus Percival Wulfric Brian Dumbledore şi-a
amintit şi de mine; dar încă nu mi-am primit scrisoarea.
Speranţa moare ultima.
Aici sunt doar câteva citate din Harry Potter şi
Camera Secretelor.
•Se auzi un protest, tufa se
scutură şi Ron se ridică în picioare.
— Acesta este un pitic, zise el
sumbru.
— Lasă-mă! Lasă-mă! chiţăi piticul.
În mod sigur nu semăna cu Moş
Crăciun. Era mic şi cu un cap mare, chel şi noduros, exact ca un cartof. Ron îl
ţinea la distanţă, în timp ce acesta dădea din picioruşe. Îl luă de glezne şi
îl întoarse cu capul în jos.
— Aşa trebuie să faci, zise el.
Ridică piticul deasupra capului
(„Lasă-mă!”) şi începu să-l rotească în cercuri mari asemenea unui lasou.
Văzând cât de şocat era Harry, Ron adăugă:
— Nu îi doare, trebuie doar să-i
ameţeşti, ca să nu mai găsească drumul spre găurile lor.
Îi dădu drumul piticului, care
zbură cinci metri în aer şi apoi ateriză cu o bufnitură, după gard, în plin
câmp.
— Jalnic, zise Fred. Pariez că eu
îl arunc pe al meu mai departe de movila aia.
Harry învăţă repede să nu-i mai
compătimească pe pitici. Primului a vrut să-i dea drumul, pur şi simplu, după
gard, dar piticul, simţindu-I slăbiciunea, îşi înfipse dinţii ca acele în
degetul lui Harry. Se chinui mult să-l desprindă de pe deget şi să-l azvârle,
dar când o făcu...
— Uau, Harry, cred că l-ai aruncat
cam la douăzeci de metri...
În curând, ploua cu pitici.
— Vezi, nu sunt prea deştepţi,
spuse George, prinzând cinci sau şase pitici deodată. Cum află că are loc
dezpiticirea se îmbulzesc să iasă să vadă ce se întâmplă. Ai crede că s-au
învăţat până acum să stea cuminţi, dar...
Curând, ceata de pitici de pe câmp
începu să meargă în partea opusă, cu coada între picioare şi umerii lăsaţi.
— Se vor întoarce, zise Ron,
privind piticii dispărând în partea opusă a câmpului. Le place la nebunie
aici... Tata este prea blând cu ei, crede că sunt amuzanţi...
• -De ce s-ar obosi cineva să facă
nişte chei să se micşoreze? Spuse George.
— Ca momeală pentru Încuiaţi, oftă
domnul Weasley. Vinde-le o cheie care se tot micşorează până dispare de tot, ca
să nu o poată găsi când au nevoie... Desigur, este foarte greu să condamni pe
cineva, pentru că nici un Încuiat nu ar recunoaşte că i se micşorează cheia...
O să prefere să spună că a pierdut-o. Bată-i să-i bată, ar merge până în pânzele
albe şi ar ignora magia, chiar dacă ar vedea cu ochii lor... Dar nici n-o să vă
vină să credeţi ce lucruri au început să farmece ai noştri...
• — Camera mea e cam micuţă, spuse
Ron, repede, nu ca aceea pe care o aveai la Încuiaţi... Şi e chiar sub
vârcolacul din pod, care bate tot timpul în ţevi şi mormăie...
Dar Harry, îi zâmbi larg şi spuse:
— Este cea mai grozavă casă în care
am fost vreodată!
Urechile lui Ron deveniră brusc
rozalii.
• — Eu nu prea înţeleg jocul ăsta,
zise Colin, pe nerăsuflate. Este adevărat că sunt patru mingi? Şi două dintre
ele zboară înjur, încercând să dea jucătorii jos de pe mături?
— Da, spuse Harry grav, împăcat cu
ideea că trebuia să-i explice regulile complicate. Se numesc baloane-ghiulea.
Există doi prinzători în fiecare echipă, cu bâte pentru a expedia
baloanele-ghiulea afară din terenul lor de joc. Fred şi George sunt prinzătorii
Cercetaşilor.
— Şi pentru ce sunt celelalte
mingi? întrebă Colin, împiedicându-se de câteva trepte, pentru că îl privea
absorbit, cu gura căscată, pe Harry.
— Păi, balonul este mingea roşie,
mai mărişoară... cea cu care se dau golurile. Trei înaintaşi din fiecare echipă
aruncă mingea de la unul la celălalt şi încearcă să o treacă printre stâlpii de
goluri, de la capătul terenului... trei stâlpi înalţi, cu coşuri la vârf.
— Şi a patra minge?...
— Este hoţoaica aurie, zise Harry,
foarte mică, foarte rapidă şi greu de prins. Dar asta au de făcut căutătorii,
pentru că un joc de Vâjthaţ nu se termină până nu este prinsă hoţoaica. Şi când
unul dintre cei doi căutători ai echipelor prinde hoţoaica, atunci câştiga
pentru echipa din care face parte o sută cincizeci de puncte.
— Tu eşti căutătorul Cercetaşilor,
nu-i aşa? zise Colin cu veneraţie.
— Da, spuse Harry, părăsind
castelul şi luând-o prin iarba stropită de rouă. Şi mai este şi portarul. El
păzeşte stâlpii de gol. Cam asta este...
